Soldatul roman,carne de tun ?

A devenit obişnuință. Moartea câte unui militar, plecat în zone de conflict ale lumii, este tratată de televiziuni ca o ştire de succes, iar cititoarele de prompter se întrec în chicoteli atunci când anunţă că încă un român şi-a pierdut viata în Afganistan. Cadavrul este apoi adus în România, unde presa, prezentă la Aeroport, numără lacrimile lui Băsescu ori prezintă integral discursul siropos al vreunui îngălat numit generic ministru al Apărării. Se scapă din vedere tragedia. Se scapă din vedere durerea. Ori ruşinea pe care un ofiţer de carieră o simte atunci când camaradul său cade răpus într-un război ce nu e al României şi, ca atare, statutul mortului rămâne, pe veci, acela al unei umile victime, nicidecum al unui erou. Apoi, în perioada dintre ultimul deces şi următorul, se aşterne tăcerea, nimeni nu întreabă ce fac, cum o duc militarii noştri plecaţi pe câmpuri de luptă străine şi îndepărtate. E un subiect tabu. Pe care îl abordez azi, pentru prima oară, scârbită de discursurile lacrimogene ale autorităților la catafalcul vreunui soldat mort DIN VINA LOR, şi ofensată, ca jurnalist, de atitudinea neserioasă vizavi de subiect a ştiriştilor ce nu vor ştii niciodată, din poziţia comodă pe care o au în faţa prompterului, care şi cum este viaţa frustrantă şi umilitoare pe care trupele române o au pe un front absolut străin de interesele României. De fapt nimeni, în afară de cei care au îndurat crunta teroare a talibanilor rebeli, nu poate şti cu adevărat ce se întâmpla în taberele militare ale forțelor de menținere a pacii. De altfel, ordinul strict privind menţinerea secretului faţă de condiţiile de acolo astupă dureros gurile celor care au trăit tragedia denumită Afganistan. Ori Kosovo. Ori Irak! Un ordin pe care sunt dispusă să îl încalc, chiar cu riscul de a mă supune legii penale speciale. Și asta pentru că nimeni nu a dorit să prezinte, până acum, amănunte despre fața nevăzută de lume a lucrurilor care se petrec si care s-au întâmplat în zona de conflict Kandahar. Voi schiţa, aşadar (urmând ca în numerele viitoare ale Exploziv-News să prezint o anchetă succintă a teatrelor de război, în special episoade din Irak, de departe frontul cel mai dureros pe care au activat soldații români) realitatea dură a condiţiilor de viaţă în care sunt obligaţi să trăiască, pe perioada misiunilor, militarii români, amănunte legate de tragicele momente în care şi-au pierdut vieţile camarazii acestora, precum şi carenţele organizatorice şi logistice ale părţii române, lipsuri ce au condus la pierderea de vieţi omeneşti – MULT MAI MULTE DECÂT SUNT ARĂTATE OFICIAL! - într-un razboi care nu este al nostru. În primul rând, doar membrii CSAT ştiu, de exemplu, că prezența trupelor din garnizoana Topraisar (Kandahar - Afganistan) nu este chiar aşa de oportună. De ce nu a fost informat şi românul de rând – care îşi trimite copilul pe acel front (din varii motive) - despre acest lucru? De ce diverşi civili români, indiferent cine ar fi ei, vizitează, în mod regulat, tabăra de la Kandahar şi ştiu oare aceşti indivizi care practică turismul de război, că, de fiecare dată când ajung în tabără, grupurile de rebeli intră în acțiune și declanşează atacuri sporadice asupra militarilor? Ştie onor ministrul Apărării, care - cel puţin scriptic! - nu-i un ageamiu, având grad de general al Armatei Române, că în minţile militarilor români de acolo a încolţit deja ura personală împotriva turiştilor plini de ifose sosiţi de la Bucureşti, aceştia nefacând altceva decât să pună în pericol misiunile de recunoaştere sau alt fel de misiuni ale militarilor noştri? Se pare că plimbările civilior prin taberele militare din Afganistan nu sunt deloc agreate de soldaţi, deoarece anumite acţiuni mai mult sau mai puţin voluntare ale acestora fac să agreseze vizual nu numai populaţia autohtonă afgană, ci şi elementele mascate ale trupelor de rebeli. De aceea, în viziunea militarilor români aflaţi în misiune, doar simpla prezenţă a unor grupuri de civili provoaca declanşarea de atacuri cu rachete ori montarea de dispozitive explozive în diferite puncte ale rutelor de patrulare. În altă ordine de idei, jurnaliştii gen Adelin Petrişor (bun ca ştirist, dar total nepregătit profesional şi psihologic pentru presa de război, ce implică o specializare dură, un fel de şcolarizare şi antrenament în baze militare din România pentru asemenea misiuni ulterioare în focare de conflict internaţional!) trimişi în sânul militarilor români, nu fac altceva decât să deformeze mult realitatea, ştirile pe care ulterior le trimit în România inducând panică în rândul familiilor celor aflaţi pe front. Odată declanşată panica de acasă, militarii sunt efectiv “bombardaţi” cu telefoane de către membrii familiilor, starea psihica a soldaţilor (PRIMORDIALĂ într-un asemenea mediu de război) fiind foarte afectată. De aici apar o serie de alterari ale relaţiilor dintre superiori şi militarii de rang inferior, toate bazate pe timpul pierdut pe discuţiile telefonice de “calmare” a spiritelor de acasă. Cu gândul acasă, la familii, concentrarea asupra misiunilor este serios afectată, frustrările comunicative devenind astfel periculoase în situaţii de maximă importanță. Ca tabloul să fie relativ complet, misiunile românilor de patrulare prin Kandahar sunt executate cu risc maxim. De ce risc maxim? Deoarece patrulele mecanizate româneşti (şi cu acest impediment s-au confruntat şi soldații din Irak!) nu dispun nici măcar de un simplu detector de metale cu care să perie rutele de patrulare. De aici tragediile în urma cărora şi-au pierdut vieţile militarii români. Din punct de vedere al logisticii, românii sunt cei mai prost dotaţi, fiind cei mai săraci în echipament dintre toţi militarii ce compun forţa multinaţională. Geniştii noştri uzitează de cea mai rudimentară metodă de depistare a minelor antitanc sau antipersonal plantate de rebelii afgani. Tija de oțel menită pentru curățarea armei, baioneta din dotare, ramân uneltele credincioase ale genistului român. Dar... cam atât! Ca termen comparativ, armatele civilizate au în dotarea patrulelor mecanizate radare de penetrare a solului în multifrecvență – GPR, combinate cu detectoare portabile de metale cu selectare de rezonanță magnetică, capabile să detecteze şi să afişeze pe display-uri digitate tipul şi caracteristicile dispozitivelor explozive aflate îngropate sau plasate în zidurile caselor de pe rutele de patrulare. Fără acest gen de dispozitive, patrulele străine NU PLEACĂ în misiuni. Rebelii afgani folosesc ca dispozitive explozive mine vechi antitanc ruseşti de tipul TM-62 M, sau mine antipersonal de tipul Valmatra V62. Aceste mine sunt îngropate în mijlocul drumurilor, împreună cu proiectile de mare calibru de aruncător sau tun. Majoritatea au sisteme rudimentare dar eficiente de declanşare la presiune. Toate aceste sisteme explozive conțin metal ce poate fi detectat cu uşurință cu un ordinar detector de metale. Din păcate, autoritățile române nu s-au sinchisit să cheltuie câteva sute de dolari pentru achizitionarea a două - trei bucăți. De sistemele mai avansate nici nu poate fi vorba, deoarece fondurile pentru echipamente sunt folosite în alte scopuri. Acasă, la Bucureşti, pentru deplasările în locaţii exorbitante şi exotice ale unei liote de colonei şi generali făcuți la apelul bocancilor, care căpuşează Ministerul Apărării. și care, de fiecare dată când ne sunt trimise între patru scânduri rămăşiţele unui militar român, se adună într-un sobor de cioclii, apaudând bocetele lui Băsescu la capul mortului. Iar mortul nu este altceva decât o bucată de carne de tun! Nicidecum un EROU...

Simona FICA