"Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie1899, în capitala mea, Bucureşti. // Testamentul meu, scris de mine, în luna
lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu
rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am
descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având
aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din
urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la
iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut
deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de
Dumnezeu binecuvântată ţară , că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi
vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru
dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să
ocupe acum o
poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios
să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să
îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate
greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat,
mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile
cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea
dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al
credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru
care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit
să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună
armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi
realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron
primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va
cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza:
"Totul pentru ţară, nimic pentru mine".. Mulţumesc din suflet tuturor celor
care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au
scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca
îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă
salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească
din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său
popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a
voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care
străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" Doresc să fiu îmbrăcat în
uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu
decoraţiile de război şi
numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas
credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru
biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată.
Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca
clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie
să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe
câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie
depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi
la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se
poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre.
Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate
înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat
credinţă steagului său
şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în
mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile
din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al
vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-amînchinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o
amintire caldă. (...) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în
cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile,
averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume
însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât
dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi
fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează: 1.
La Academia Română, şase
sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni. 2. La Fundaţiunea mea
Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La
Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea
capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de
fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un
învăţământ practic, la Craiova , două milioane lei. 5. Pentru întemeierea
unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12
legate). Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să
ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra
scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi
iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, Amin. Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. //CAROL//
Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest
testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus
sigiliul meu. // CAROL// "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu