vineri, 30 iulie 2010

SCRISOARE CATRE COMANDANTUL SUPREM

              CINE SA NU FIE SEF AL STATULUI MAJOR GENERAL
Preşedintelui României
Domnul Traian Băsescu

                                                             Domnule Preşedinte,
De când aţi devenit şef al statului asistăm, sub înalta şi, e limpede, sub evidenta dumneavoastră voinţă, în dezlănţuirea unor accente din ce în ce mai grave şi, parcă, tot mai elaborate, la acţiuni dintre cele mai eficiente de şubrezire a stării morale, dar şi a rostului social al instituţiei militare naţionale. Partidul căruia îi gestionaţi cu maximă rigoare până şi respiraţia, acum „gură la gură”, prin activişti deghizaţi cu emfază, nesimţire, frustrare şi suburban orgoliu în oameni politici, sfidând trecutul din care venim, prezentul pe care îl îndurăm şi viitorul de-aproape pe care nu ştim dacă îl mai apucăm sau nu, a declanşat împotriva Armatei României cea mai perfidă dintre prigoanele posibile – decredibilizarea condiţiei militare naţionale în conştiinţa afectivă a societăţii româneşti, o societate căreia îi aparţinem şi a cărei devenire ne datorează fratern salvagdarea din confruntarea cu posibilitatea repetabilă a prăbuşirii sau, chiar, a pierii istorice.


Iubirea de Naţional şi de Ţară şi datoria faţă de acestea, proclamate şi dovedite sacrificial ori de câte ori Eternitatea României ne-a cerut-o, faptul că am jurat să ne dăruim necondiţionat viaţa ori de câte ori vreo umbră de pericol s-a abătut asupra valorilor care întreţin istoric vitalitatea şi devenirea patriei, aplicarea educată a capacităţii de a îndeplini fără de comentarii ordinele primite, au devenit, iată, aşa sunt tratate, infracţiuni de drept comun, suspecte de clandestinitate, cu un grad ridicat de risc naţional(!). Pot fi considerate şi astfel, dar numai la adresa degringoladei, derbedeismului şi haosului politic. În anii din urmă, patru, domnule Preşedinte, Armata propriu-zisă se află în cea mai gravă criză de identitate morală, de la constituirea sa modernă, odată cu naşterea Primei Românii. Cel dintâi demnitar militar al ţării, un personaj cu carenţe catastrofale în cultura şi formarea sa militară şi intelectuală, a cărui ascensiune s-a bazat exclusiv pe argumente şi circumstanţe absolut străine valorilor morale şi spiritului etic, a întronat în instituţie, cu consecinţe epidemice în întreaga Armată, o atmosferă confuză, incompatibilă performanţelor decente, încurajând laborios delaţiunea, incompetenţa, neîncrederea şi rumoarea, promovând cu obstinaţie laşitatea, alienarea societală a instituţiei militare, slugărnicia nevertebrată faţă de propria-i persoană, degradarea maximă a relaţiilor interumane, decăderea profesională, intoleranţa faţă de valori şi, mai mult, faţă de tot ceea ce însemnă, din perspectiva împlinirii umane, personalitate. În cei, iată, aproape patru ani de când degringolează starea şi condiţia fundamentală a organismului militar naţional, nu a avut nicio reacţie publică la atacurile devastatoare la care a fost supusă Armata, adoptând, dimpotrivă, strategia unei complicităţi condamnabile. Mai mult decât atât, printr-o devertebrată atitudine faţă de cel căruia îi datorează ascensiunea, faţă de dumneavoastră domnule Preşedinte, a fost un instrument extrem de eficient de demolare a integrităţii morale şi psihice a corpului militar naţional, de desconsiderare agresivă a aşteptărilor decente, minimale ale militarilor români.

Domnule Preşedinte,

Mandatul celei mai triste figuri din pleiada personalităţilor care au condus Statul Major General se apropie de sfârşit, asta dacă nu cumva aveţi în intenţie să îl păstraţi până când, precum din Ţară, din unitatea şi coeziunea ei socială, din Armata României nu se mai poate alege nimic. Pretendenţii la cea dintâi demnitate militară a României au angajat întregul arsenal subteran de care dispun spre a obţine înscăunarea îndelung dorită şi, poate, mai mult decât atât. „Cărţile” sunt, însă, în mâna dumneavoastră. Vă mărturisesc, dacă aş şti că în forul dumneavoastră interior ar putea fi identificat vreun dram de onoare determinat şi întreţinut de calitatea de comandant suprem al Forţelor Armate, v-aş cere, întru iertarea greşelilor de orice fel, să vă luaţi zilele în faţa subordonaţilor dumneavoastră pe care i-aţi batjocorit şi îi minţiţi cu rară, gravă şi, n-am încotro, trebuie să recunosc, cu o seducătoare neruşinare. Ar fi o eliberare demnă de sub povara blestemelor noastre. Da, dacă aş şti... Dar, în perspectiva posibilei schimbări (vedeţi, îmi este teamă să zic iminentei...) a actualului lider militar al Armatei, nu îmi rămâne decât să vă rog să luaţi, măcar, în seamă cine NU trebuie să fie şef al Statului Major General.

Bunăoară, domnule Preşedinte,

şef al Statului Major General nu trebuie să fie:

* Niciunul dintre membrii actualei echipe de conducere a Statului Major General, toţi fiind, întru asemănare, copia impecabilă a liderului lor, o echipă incoloră intelectual, neperformantă profesional, lipsită deplin de credibilitate instituţională, ce a înstrăinat Armata de propria sa condiţie, echipă care nepărăsind o clipă laboratoarele ascensiunilor suspecte, a digerat nemestecat şi ultima fărâmă de credibilitate a condiţiei de lider;
* Niciunul dintre cumnaţii actualului ministru al Apărării Naţionale, e adevărat, un eminent ospătar al tranziţiei, un incult notoriu, dar şi ilustru şef mafiot, după cum chiar dumneavoastră l-aţi catalogat şi caracterizat;
* Profesor universitar doctor, chiar dacă a obţinut titlul la unul din apelurile nocturne ale degringoladei post-decembriste, asta deoarece Statul Major General are nevoie de comandant, nu de o paiaţă gonflabilă, acaracterială, imorală, însetată de putere şi sânge instituţional;
* Niciunul dintre liderii din carton ai instituţiei militare pe care, domnule preşedinte, după pofta submarină a mult-prea-protejatului dumneavoastră client, i-aţi înstelat peste măsură, îngăduindu-le să acceadă în dregătorii peste puterea dovedită a minţii, culturii şi priceperii lor;
* Vreun pretins grand lider care, mai toată viaţa, a decorat acustic urechile mai-marilor lui şi a cărui primă funcţie de comandă adevărată a fost cea de şef al unei categorii de forţe armate, caz de neîntâlnit nici măcar în organizările sociale în care s-a auzit că există lingură, cuţit şi furculiţă abia, acum, la începutul veacului al XXI-lea;
* Vreun alergător, însetat de stele, prin funcţiile decorative ale sfidării trudei şi condiţiei militare, vreun rătăcit care, după 20 de ani de trândăveală în treburi auxiliare celor militare, cu mintea odihnită fiind, s-a trezit aureolat de toată ştiinţa militară a lumii, dar şi de pretenţiile asociate acesteia;
* Vreun individ şantajabil pe oricare din fronturile construcţiei şi afirmării sociale, imoral în oricare din secvenţele comportamentului instituţional şi social, nedemn în oricare din împrejurările relaţiilor interumane, obedient faţă de cel/cei care i-au hotărât numirea şi înscăunarea;
* Un lider care să nu se bucure de o largă credibilitate în rândurile instituţiei militare, de o viguroasă încredere a corpului militar în reprezentantul lui cel mai de seamă, de respectul neîndoilenic al majorităţii tutelare a organismului militar naţional;
* Vreun cetăţean, înstelat cine ştie cum, care să atribuie fiecărei opinii contrare caracterul stalinist al infracţiunii;
* Vreun produs al eprubetelor politice cu care României să îi fie ruşine în clubul atât de select al şefilor de state majore din Alianţa Nord-Atlantică;
* Un lider cu un trecut discutabil, cu un prezent anonim şi un viitor incert şi incolor.

Şi, nu în ultimul rând, domnule Preşedinte, să nu mai fie un lider care să transpire dinaintea unei propoziţii ridicate doar din subiect şi predicat, mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Să aveţi în atenţie numirea unui lider care să aibă darul comunicării, inspiraţia dialogului şi căldura apropierii în corpul fiecărui cuvânt.

Domnule Preşedinte,

Nu m-am numărat o clipă printre susţinătorii dumneavoastră. Nicio secundă nu am avut încredere în caracterul, conştiinţa şi moralitatea dumneavoastră, deşi, credeţi-mă, întotdeuna mi-am dorit să mă înşel. Înşelându-mă, i-ar fi fost mai bine Ţării. Nu am nici acum. Sper, însă, că teama de ce va fi după, vă determină să comiteţi şi ... eroarea de a fi, oleacă măcar, corect cu Armata României, al cărei şef suprem încă sunteţi, acum când am trecut de ceasul al treisprezecelea. Vă veţi întreba, poate, de ce tocmai eu, un colonel în rezervă, mi-am îngăduit o asemenea atitudine, un asemenea gest? Am să vă răspund, evident, milităreşte. Bunăoară, deoarece:

* Cunosc bine, pas cu pas, istoria de 150 de ani a Statului Major General, în toată complexitatea devenirii ei umane şi instituţionale. Acest privilegiu, dobândit prin trudă, abnegaţie şi respect faţă de instituţie, mă întreptăţeşte să afirm că, mai cu seamă din perspectiva stării morale şi a preţuirii faţă de subordonaţi, echipa condusă de amiralul Gheorghe Marin a constituit şi constituie un eşec istoric care nu trebuie repetat, oricare ar fi preţul;
* Cu o singură excepţie, cunosc îndeaproape şefii care au condus Statul Major General în ultimii 56 de ani. Hei bine, liderul de azi al Statului Major General este descurajator şi demoralizator de departe de oricare dintre aceştia. Un asemenea experiment trebuie evitat în modul cel mai categoric cu putinţă;
* Am trudit sub comanda nemijlocită a ultimilor cinci şefi ai statului Major General. Liderul de astăzi este singurul, ca de altfel din toată istoria instituţiei, care şi-a centrat actul de aşa-zisă conducere pe dispreţuirea manifestă a subordonaţilor, degringoladizarea structurală şi organică a instituţiei, nonvalorizarea promovării în funcţii, ridicarea arbitrariului şi a tendinţelor despotice la rang de sistem.

Şi, cu voia dumneavoastră, dacă nu vă deranjează cumva acest fapt, domnule Preşedinte, preţuiesc şi iubesc nestins Armata Românie şi Statul Major General.

Cu rezervată şi decentă consideraţie,



Colonel (r.) Costinel Petrache

Bucureşti, 28 iulie, 2010

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu