vineri, 20 august 2010

LACRIMILE UNUI GENERAL ROMAN

          IMPUSCATI - NE
Ieri am trecut cu treburi, pentru puţină vreme, prin capitală. Întâmplător, în arşiţa neagră a asfaltului, îl zăresc pe fostul meu profesor, generalul în retragere S.M. Om la aproape optzeci de ani, încă drept, cu mintea trează. Nu ne văzusem de mai mult de zece ani. Îl salut cu respect. Ma recunoaşte imediat, alegându-mă probabil din sutele de foşti elevi. Îmi pronunţă, cu un fel de gingăşie părintească, numele mic. “Teo…”. El nu se adresase vreodată elevilor săi pe numele de familie. Ne ştia tuturor numele mic.
“Ce mai faceţi, domn’ profesor?” Nu-mi răspunde. Nici măcar nu mă priveşte. Merge lângă mine, mai înalt, păşind ferm, fără pic de ezitare în paşi. Trec minute bune. Îi respect tăcerea. Într-un târziu, ridic privirea spre el. Şi surprind lacrimi în ochii umbriţi de sprâncenele dese, cărunte acum.
“Te rog să mă ierţi, Teo. Nu aş fi dorit să mă vezi plângând. Dar nu mai pot. Această umilinţă…Atâta înjosire! Am ajuns să regret că sunt militar. Am îmbrăcat uniforma la paisprezece ani. Şi am purtat-o, cu demnitate spun eu, peste cinci decenii. Sunt aproape, foarte aproape, de ultimul drum şi mă simt scuipat, murdărit şi înjurat. Nu pot să înţeleg de ce. Motivul…trebuie să existe unul!” Cu un gest discret îşi sterge lacrimile din colţul ochilor. Nu pot rosti nici un cuvânt. Sunt profund impresionat de durerea omului în vârstă, pe care îl ştiam dârz, tenace. În lacrimile sale văd durerea unei întregi generaţii de militari. Sunt răscolit. 

“M-ai întrebat ce fac. Alerg prin căldura asta. Vin de la centrul militar unde am stat două ore la coadă. Alături de alţi circa o sută de pensionari, la fel de nedumeriţi, la fel de supăraţi, la fel de indignaţi. Ca să aflu ce acte să aduc. Şi când te-am întâlnit mă întrebam cum să fac rost de ele. Va trebui să umblu în aproape toată ţara. Să-mi retrăiesc tinereţea şi maturitatea şi să-mi iau de la capăt viaţa. De data asta ca petent, ca cerşetor. La mila unor funcţionari neplătiţi, nemulţumiţi, aglomeraţi. De ce? Pentru a cere nişte acte de la Ministerul Apărării ca să le dau înapoi Ministerului Apărării… Bătaie de joc! Tocmai mă întrebam dacă mai merită osteneala pentru cei câţiva ani pe care îi mai am de trăit…”
Tac. Nu am cuvinte nici măcar să-l îmbărbătez, de convenienţă. Sunt pe cale să regret întâlnirea care mă bucurase la început. Atâta durere exprimă cuvintele bătrânului general, profesorului meu!
“Şi ştii care este esenţa bătăii de joc? Să fii pus să alergi la bătrâneţe după niste hârtii care să ducă la înjumătăţirea pensiei tale. Mică, mare, cum o fi! Ba mai mult, să te pună să-i rogi, în scris, să-ţi ia banii câştigaţi cinstit, cu trudă, cu renunţări şi cu grija de a respecta legea. Ce minte perversă trebuie să ai ca să gândeşti o asemenea tortură? Simţi ura ţâşnind din fiecare cuvânt scris acolo, în hârtia pe care ei o numesc lege. Ură oarbă, adresată tuturor vieţuitorilor militari, fie ei chiar poliţişti ori jandarmi. Tuturor celor care au asigurat supravieţuirea acestei naţii, liniştea şi dezvoltarea ei.” Vorbeşte încet. Cu vocea pe care i-o cunoşteam atât de bine. Glasul acela care, ani de zile, prin cuvinte alese, “umpluse” cu învăţătură minţile noastre tinere.
“Este mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Acolo e simplu. Câteva clipe şi gata. Nu te chinuie, nu te umileşte, nu te desconsideră, nu te spurcă, nu te murdăreşte. Nu te tratează ca pe un gunoi. Eşti respectat şi ţi se dă dreptul să mori cu demnitate!”
Încerc să spun ceva. Mă opreşte cu un gest al mâinii. Un fel de “Lasă, nu-i nevoie…” Şi continuă. “Ştii, mă gândesc să trimit câte o scrisoare tuturor politicienilor pe care îi cunosc. Mulţi din ei foşti studenţi ai mei. Şi preşedintelui. Şi premierului. Şi mai ales ministrului armatei, care zice că-i militar. Multe, câte voi reuşi să scriu. În plic, un singur cuvânt : ÎMPUŞCAŢI-NE! Semnată de mine, cu grad, nume şi adresă. În speranţa că or vor face şi vom scăpa de chin. Păstrându-ne măcar demnitatea.”
Ne-am despărţit. Ore întregi mintea mi-a fost învadată de cuvintele profesorului meu. Mi le amintesc pe fiecare, ca şi cum eu le-aş fi plăsmuit. Vi le spun şi dumneavoastră, celor care nu aţi avut privilegiul de a avea un asemenea om ca dascăl. Şi le scriu, poate, şi pentru ochii acelora care nu înţeleg adevărata tragedie, imensa durere de astăzi a militarului român. Pensionar ori nu.


Articol preluat de pe : http://www.teopal.com

Un comentariu:

  1. Nu ştiu dacă felicitările pentru articol ar arăta ceva, se pare că realitatea ne doboară prin nepăsarea de care dăm dovadă la ceea ce se întâmplă cu militarii şi cu toate celelalte categorii de oameni.
    Cred că e timpul să facem ceva şi în viaţa reală... dar oare o să facem????

    RăspundețiȘtergere