ARMATA UMILITA

                                                                                Autor: CIUCUDA

LACRIMILE UNUI GENERAL ROMAN

          IMPUSCATI - NE

Ieri am trecut cu treburi, pentru puţină vreme, prin capitală. Întâmplător, în arşiţa neagră a asfaltului, îl zăresc pe fostul meu profesor, generalul în retragere S.M. Om la aproape optzeci de ani, încă drept, cu mintea trează. Nu ne văzusem de mai mult de zece ani. Îl salut cu respect. Ma recunoaşte imediat, alegându-mă probabil din sutele de foşti elevi. Îmi pronunţă, cu un fel de gingăşie părintească, numele mic. “Teo…”. El nu se adresase vreodată elevilor săi pe numele de familie. Ne ştia tuturor numele mic.
“Ce mai faceţi, domn’ profesor?” Nu-mi răspunde. Nici măcar nu mă priveşte. Merge lângă mine, mai înalt, păşind ferm, fără pic de ezitare în paşi. Trec minute bune. Îi respect tăcerea. Într-un târziu, ridic privirea spre el. Şi surprind lacrimi în ochii umbriţi de sprâncenele dese, cărunte acum.
“Te rog să mă ierţi, Teo. Nu aş fi dorit să mă vezi plângând. Dar nu mai pot. Această umilinţă…Atâta înjosire! Am ajuns să regret că sunt militar. Am îmbrăcat uniforma la paisprezece ani. Şi am purtat-o, cu demnitate spun eu, peste cinci decenii. Sunt aproape, foarte aproape, de ultimul drum şi mă simt scuipat, murdărit şi înjurat. Nu pot să înţeleg de ce. Motivul…trebuie să existe unul!” Cu un gest discret îşi sterge lacrimile din colţul ochilor. Nu pot rosti nici un cuvânt. Sunt profund impresionat de durerea omului în vârstă, pe care îl ştiam dârz, tenace. În lacrimile sale văd durerea unei întregi generaţii de militari. Sunt răscolit.